25 OCTOMBRIE
ZIUA ARMATEI ROMÂNE
MOMENT SIMBOLIC ÎN ISTORIA POPORULUI ROMÂN, ÎNSCRIS ÎN
CALENDARUL SĂRBĂTORILOR NOASTRE DE SUFLET
Moment simbolic în istoria poporului român, înscris în calendarul sărbătorilor noastre de suflet, ZIUA DE 25 Octombrie este „Ziua Armatei României”, o zi de glorie şi de cinstire pentru eroismul şi jertfele prin care, de-a lungul vremii, oştirea noastră şi-a îngemănat faptele de arme cu soarta neamului românesc, îndeplinindu-şi misiunea nobilă de a apăra unitatea naţională şi integritatea teritorială astatului român.
La 25 octombrie 1944, glorioasa armată română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţie străină: oraşul Carei. Prin lupte grele şi sângeroase, prin fapte de eroism, armata română a reîntregit Transilvania străbună, leagănul naţiunii şi civilizaţiei româneşti, din al cărui trup fusese răpită partea de nord-vest prin odiosul dictat de la Viena.
Acţiunile militare purtate de armata română în bătălia pentru Ardeal alcătuiesc un drum glorios, soldat cu numeroase jertfe. Mii de militari din cadrul Armatei a IV, comandată de bravul general Dăscălescu şi trupele Armatei a I-a ale neînfricatului general Atanasiu, au căzut vitejeşte în luptele sângeroase de la Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Oarba de Mureş, Păuliş, Turda, Cluj-Napoca, Oradea, Satu Mare şi Carei, în total peste 50 000 de oameni(morţi şi răniţi).
Odată cu încheierea acţiunii de eliberare a teritoriului patriei, după 25 octombrie 1944 armata română a participat în lupta pentru eliberarea Ungariei. Ea a desfăşurat acţiuni militare pe Tisa mijlocie şi a participat la marea operaţiune pentru eliberarea Budapestei, unde şi-a adus o contribuţie importantă la ruperea centurilor fortificate ale oraşului şi la nimicirirea marilor centre de rezistenţă. Pe frontul din Ungaria, brava armată românâ a angajat peste 210 000 militari, eliberând 14 oraşe mari şi 1 224 de comune. În cursul acestor lupte, din rândul ostaşilor români au căzut la datorie 42 000 de oameni(morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri).
În Cehoslovacia, armata română a desfăşurat acţiuni în perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945. La operaţiune, pe frontul din Cehoslovacia au participat 248 450 militari români, din rândurile cărora au căzut 67 495 de eroi. Deasemenea, aproximativ 2 000 de militari români din Regimentul 2 „Care de luptă” şi-au adus contribuţia la eliberarea părţii de nord-est a Austriei. Cu un efectiv total de peste 538 536 de luptători, din care au pierit peste 169 822 de eroi, armata română, a parcurs peste 1 700 de km de la Marea Neagră până în Boemia, a eliberat peste 200 000 km pătraţi de sub ocupaţia străină (România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria), a traversat prin lupte grele circa 20 de masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat peste 3821 localităţi, dintre care 53 de mari oraşe. Ostaşii români au provocat inamicului pierderi echivalând cu 15 divizii.
Pe frontul de vest, efortul economic al României a atins fabuloasa sumă de 1 120 000 000 dolari, ceea ce înseamnă de patru ori bugetul României din perioada 1937-1938. Zilnic, contribuţia României în războiul antihitlerist a fost de aproape 5 milioane de dolari.
La 9 mai 1945, când războiul a luat sfârşit cu victoria Naţiunilor Unite – armata română se găsea în apropiere de Praga şi în Estul Austriei, prezentându-se cu un bilanţ bogat de luptă şi s-a întors în ţară cu steagurile de luptă acoperite de glorie nemuritoare, trecând pe sub „Arcul de Triumf” ca o armată biruitoare, care şi-a făcut datoria faţă de patrie şi poporul său, precum şi faţă de alte popoare.
La această măreaţă sărbătoare, cu ocazia”Zilei Armatei Române”, se cuvine ca tuturor eroilor neamului şi veteranilor de război, care au înfruntat gloanţele şi vitregia războiului, celor care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi integritatea României, să le aducem un călduros şi pios omagiu şi să le transmitem de peste timp gânduri de recunoştinţă veşnică din partea generaţiilor de azi, din partea noastră, a tuturor.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
PREȘEDINTELE ORGANIZAȚIEI
Col.( r ) Gheorghe STĂNCUȚU
= = = // = = =
9 mai 2018
ZI CU TRIPLĂ SEMNIFICAȚIE
9 Mai 1877 - moment de cotitură în istoria poporului român
Pe 9 Mai 2018 se împlinesc 141 de ani de la proclamarea independenţei de stat a României, ce reprezintă o valoare supremă pentru poporul român. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din anii 1784, 1821 şi 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Ţara Românească (Muntenia şi Oltenia) şi a pus bazele statului modern, România, sub domnia lui Alexandru (dupăunele izvoare istorice, Alecsandru sau Alessadru) Ioan Cuza.
Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice (Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria), precum şi dorinţele revanşarde ale Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu reprezentanţi ai guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie / 11 octombrie 1876, la Livadia, în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, pe baza unei Convenţii care s-a semnat la data de 4/16 aprilie 1877, trecerea armatei ruse prin teritoriul României, spre Balcani, în cazul unui război ruso-otoman. Guvernul Rusiei se angaja să apere integritatea teritorială a ţării noastre şi să respecte drepturile şi rânduielile politice ale Statului Român.
Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877, aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţii. Conform înţelegerii, trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre. La data de 10/22 aprilie 1877 relaţiile diplomatice dintre România şi Imperiului Otoman s-au întrerupt. În ziua de 11/23 aprilie 1877 armata ţaristă a trecut frontiera României şi, la data de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. Armata turcă a ripostat, la 21 aprilie / 3 mai, bombardând cu artileria oraşul Brăila, şi apoi, la 26 aprilie / 8 mai, localităţile Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. Concomitent, artileria română a răspuns agresiunii otomane, bombardând fortăreaţa Vidin.
În zilele de 28/29 aprilie / 10/11 mai, Parlamentul României a adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat, la data de 9/21 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi de la Senat, în ziua de 10/22 mai, din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Camera Deputaţilor: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”.
Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării, dar şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9/21 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima şi până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, cu bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operative. Numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.
După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la Plevna, din datele de 8/20 şi 18/30 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat o telegramă principelui Carol I, care se afla la Cartierul General al Armatei Române, stabilit în localitatea Poiana Mare, judeţul Dolj, cerându-i cu insistenţă să treacă armata română peste Dunăre, în Bulgaria. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi operative ale armatei române au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase de la Zimnicea-Şiştov.
La data de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a română au primit „botezul focului” în faţa Plevnei. La data de 27 august / 8 septembrie 1877 s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Iaşi/Vaslui, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare al Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.
În ziua de 30 august / 11 septembrie 1877 s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari din timpul războiului, la care au participat şi prahovenii din Regimentul 7 Dorobanţi, Brigada 4 Călăraşi, Regimentul 4 Călăraşi şi Batalionul 2 Vânători (Infanterie de elită). După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. În timpul confruntărilor au pierit aproape 800 de luptători, în frunte cu maiorul Gheorghe Şonţu, din Regimentul 10 Dorobanţi Putna/Vrancea, şi căpitanul Valter Mărăcineanu, din Bucureşti. Nereuşindu-se ocuparea cetăţii Plevna, s-a hotărât prelungirea asediului ei. Două detaşamente din armata română şi armata rusă au luptat pentru ocuparea Cetăţii Rahova, în zilele de 7/19-9/21 noiembrie 1877, întrerupându-se legăturile cu cetăţile Plevna şi Vidin. Detaşamentul format din ostaşi ruşi şi români era comandat de generalul rus Meyndorf şi Detaşamentul format din ostaşi români a fost comandat de colonelul Slăniceanu. Dintre ofiţerii căzuţi în lupte trebuie evidenţiaţi maiorii Constantin Ene, din Bacău, şi Dimitrie Giurăscu, din Regimentul 4 Dorobanţi Piteşti.
La data de 28 noiembrie / 10 decembrie 1877 trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligându-l pe generalul Osman-paşa să capituleze, împreună cu cei 45.000 de ostaşi pe care i-a condus în luptele de la Plevna.
De la data de 1/13 decembrie 1877 trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind, rând pe rând, avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi, în final, Vidinul. În ziua de 23 ianuarie / 4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Generalul Izet-paşa s-a predat trupelor române, împreună cu cei 10.000 de ostaşi turci, care s-au aflat în cetatea Vidin.
Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie / 3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de acelea ale Serbiei şi Muntenegrului, precum şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul s-o schimbe „cu partea Basarabiei cedată României prin Tratatul de pace de la Paris, din 1856, după războiul rus şi coaliţia europeană din anii 1853-1856”.
În perioada 1/12 iunie – 1/12 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin. Aici s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail, din sudul Basarabiei, retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost încorporate din nou în cadrul Imperiului ţarist.
Armata Română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa şi sângele lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, care, de la acel moment, poartă numele de Calea Victoriei.
Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional, a deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru întregirea ţării, prin actul istoric al Marii Uniri din anul 1918.
9 mai 1945 - încheierea celui de Al Doilea Război Mondial în Europa
Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele participante la bătălia pentru înfrângerea Germaniei, aflate în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească, apărută în urma încetării luptelor. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2:00, în cartierul berlinez Karlshorst, conducătorii celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de Al Doilea Război Mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului grupării germane care activa în această zonă de a depune armele.
Marea victorie asupra fascismului a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de puterea nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Fronturilor 2 şi 3 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi, mai departe, pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală.
Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române, Armata 1-a şi Armata 4-a, care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii români s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 265 de zile, din august 1944 şi până în mai 1945, au luat pieptiş 20 de masive muntoase importante, au forţat 12 mari cursuri de ape, au eliberat 8717 localităţi şi alte zone populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 de oraşe.
Trupele române combatante au capturat aproximativ 120.000 de prizonieri şi au ucis în timpul luptelor circa 20.000 de militari inamici. De asemenea, românii au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament şi tehnică de luptă. În total, Armata română a scos din luptă echivalentul din acea vreme a 14 divizii germane şi ungare. Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, precum şi comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul acestui război.
Demn de subliniat este faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari, echivalent în valută raportat la anul 1938.
Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state membre ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la loc de frunte, definit ca atare de unele personalităţi politice şi militare din ţările aliate.
Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost fixat în mod nedrept, prin Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, şi prin „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie 1944, între Stalin şi Churchill, privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud.
La Paris, România a fost tratată ca stat învins, în pofida aportului ei considerabil – militar, economic şi uman – la marea victorie aliată din mai 1945. Clauzele teritoriale, politice, economice şi militare care i-au fost stabilite, fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român şi armata sa.
Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.
9 mai - Ziua Europei
După încheierea celui de-al doilea război mondial, mai multe personalităţi marcante ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea izbucnirii unor noi conflicte armate.
Data de 9 mai 1950 este considerată ziua de naştere a Uniunii Europene. Din iniţiativa lui Jean Monet, consilier pe probleme economice şi om politic francez, şi a lui Robert Schuman, eminent jurist şi ministru al afacerilor externe al Franţei, în perioada 1948-1952, a fost prezentată Declaraţia Schuman, planul care propunea cancelarului Germaniei din perioada 1949-1963, Konrad Adenauer, exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război. Konrad Adenauer şi-a exprimat rapid adeziunea întrucât statul german dorea să devină un partener al Franţei în realizarea unui proiect generos, menit să înlăture vechile animozităţi şi să deschidă calea reconcilierii şi a colaborării.
Robert Schuman, francez după tată, luxemburghez după mamă şi cetăţean german prin naştere, a devenit cetăţean al Franţei în anul 1919, o dată cu revenirea Alsaciei şi Lorenei la statul francez. În după amiaza zilei de 9 mai, la ora 16:00, în Salonul Orologiului din Quai d’Orsay, Robert Schuman a prezentat îndrăzneaţa declaraţie care-şi propunea să modifice soarta Europei, prin reintegrarea Germaniei în marea familie europeană. El pornea de la constatarea că „pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă”. Ministrul de externe francez sublinia că „Europa nu va fi construită dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete, care să creeze, în primul rând, o solidaritate de facto”.
În urma unor intense contacte diplomatice, la data de 18 aprilie 1951, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris, a luat fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), formată din: Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda.
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, creată ca organizaţie supranaţională, a devenit fundaţia pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE), în urma semnării Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957.
În anul 1985, reprezentanţii celor 10 state membre, întruniţi în Consiliul European de la Milano, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei, ca semn de preţuire a rolului Declaraţiei Schuman în realizarea construcţiei europene.
Comunitatea Economică Europeană a fost redenumită ulterior Comunitatea Europeană (CE), prin încheierea Tratatului de la Mastricht (Olanda), semnat la data de 7 februarie 1992, care a pus bazele formale ale Uniunii Europene (UE).
Ultima amendare a bazelor constituţionale ale Uniunii Europene a fost făcută prin Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.
Uniunea Europeană funcţionează printr-un sistem de instituţii supranaţionale, independente şi interguvernamentale, care iau decizii prin negociere între cele 28 de state membre: Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg (1952), Irlanda, Marea Britanie, Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986), Finlanda, Suedia, Austria (1995), Polonia, Slovenia, Ungaria, Cipru, Malta, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania (2004), România, Bulgaria (2007) şi Croaţia (2013).
În prezent se desfăşoară negocieri cu Muntenegru, Serbia şi Turcia (deşi, având în vedere deteriorarea dramatică a statului de drept în urma tentativei de lovitură de stat din iulie 2016, la 24 noiembrie Parlamentul a adoptat o rezoluţie în care solicita întreruperea temporară a negocierilor de aderare cu acest stat). Albania şi fosta Republică iugoslavă a Macedoniei sunt, de asemenea, ţări candidate, în timp ce Bosnia şi Herţegovina, dar şi Kosovo sunt ţări potenţial candidate. Există însă regretul că Marea Britanie a hotărât, în urma unui referendum, să se retragă din Uniunea Europeană.
România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la data de 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, la data de 1 ianuarie 2007, în Uniunea Europeană.
Ziua de 9 mai reprezintă un simbol al Uniunii Europene (aleasă ca Zi a Europei de Consiliul European de la Milano, în anul 1985), alături de moneda unică europeană (euro), drapelul albastru cu 12 steluţe aurii (emblemă adoptată în anul 1955 de către Comitetul Miniştrilor, în urma propunerii Adunării Parlamentare), deviza „unitate în diversitate” şi Imnul european (aranjament muzical fără text al preludiului la „Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beethoven, realizat de Herbert von Karajan, adoptat ca imn european, în ianuarie 1972, de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei).
Col.( r ) Gheorghe STĂNCUȚU
>>>>>>>>>> // <<<<<<<<<<
CONTRIBUŢIA ARMATEI ROMÂNE
LA ÎNFĂPTUIREA ŞI APĂRAREA MARII UNIRI DIN 1918
Anul acesta se împlinesc 97 de ani de la unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă, România, încheindu-se astfel procesul de eliberare a românilor aflați sub stăpâniri străine.
Armata română a sprijinit ferm acţiunile politico-diplomatice şi militare ale guvernului României, din anii 1914-1916, pentru desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român. În aceşti ani s-a intensificat procesul de instruire a tinerilor recruţi şi a rezerviştilor, prin desfăşurarea unor exerciţii, aplicaţii şi manevre militare pe terenurile de instrucţie din unităţi şi în zonele viitoarelor acţiuni de luptă probabile. În perioada celor doi ani de neutralitate, 1914-1916, guvernul României şi-a intensificat activitatea politică, diplomatică şi culturală, studiind posibilităţile pentru intrarea ţării în război, alături de alianţa care-i garanta eliberarea românilor aflaţi sub stăpâniri străine: Tripla Alianţă (Puterile Centrale), formată din Germania şi Austro-Ungaria, şi Tripla Înţelegere (Antanta), formată din Anglia, Franţa şi Rusia.
La data de 4/17 august 1916, guvernul României a semnat Tratatul de alianţă şi Convenţia militară cu Antanta, prin reprezentantul său, Rusia, încununând efortul stăruitor de apărare a independenţei de stat şi de pregătire a cadrului luptei armate de eliberare naţională şi întregire statală. În baza înţelegerii militare, Franţa şi Anglia s-au angajat faţă de România să furnizeze armatei române mitraliere, tunuri şi alte mijloace de luptă, precum şi să deschidă un nou front de luptă la Salonic. Rusia s-a angajat să trimită pe teritoriul ţării noastre Armatele 4 şi 6 ruse şi un corp de armată în Dobrogea, precum şi să înlesnească transportul armamentului din Franţa şi Anglia, prin Extremul Orient, până în Muntenia și Moldova. Consiliul de Coroană al României a hotărât declararea stării de război cu Austro-Ungaria, la data de 14/27 august 1916.
Ostaşii ţării, educaţi în familie, şcoală, biserică, armată, precum şi cu ajutorul instituţiilor de cultură, aşteptau cu mari emoţii momentul intrării în luptă. Ei au vibrat la unison cu întregul popor. Unul dintre ei, locotenentul Dumitru Zotta, din Regimentul 16 Infanterie Suceava-Fălticeni, nota: „Doi ani de aşteptare ne încercaseră greu răbdarea. Ziua mult dorită se întrezărea că vine (…). Spre Ardeal. Vestea că plecăm la frontieră se răspândi ca fulgerul în tot satul. La ora unu, munţii răsunau de ecoul puternic al semnalului de adunare şi înaintare al corniştilor. (…) Toată lumea era în adevărată sărbătoare” (Maior D. Zotta, „Clipe din învălmăşagul luptelor pentru întregirea neamului”, Chişinău, 1927, pag. 5-6).
În noaptea de 14/15-27/28 august 1916, Armata Română a început campania de eliberare a Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia austro-ungară. După 300 de ani de la actul întregitor al lui Mihai Viteazul, ostaşii ţării, animaţi de cel mai fierbinte patriotism, înaintau pe străvechiul pământ strămoşesc de la nord şi vest de Carpaţi, vestind că sosise ceasul mult aşteptat al împlinirii celor mai înalte aspiraţii de unitate şi eliberare ale naţiunii române. Trei armate române – 1, 2 şi de Nord – s-au angajat în operaţia strategică eliberatoare, pe întregul front, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Ofensiva a început prin „deschiderea” trecătorilor de către trupele din acoperire, care au trecut la acţiune chiar în seara zilei de 14/27 august, la ora 21:00, cu misiunea de-a ocupa poziţiile inamice situate la circa 15 km dincolo de frontieră. În ansamblul ofensivei generale executate pentru eliberarea Transilvaniei, fiecare armată a executat o operaţie ofensivă de sine stătătoare.
Trupele române erau animate de credinţa legitimă în justeţea cauzei pe care o serveau. Înaltul Ordin de Zi din 15/28 august 1916 preciza: „Fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Vaslui, la Călugăreni şi la Plevna. Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să-i îndurăm greutăţile şi izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi” (Monitorul Oficial, nr. 108, din 15/28 august 1916, pag. 5417-5418).
Desprinzându-se din istoria noastră milenară „pentru a mai săvârşi încă odată gestul strămoşesc al jertfei de sine şi al iubirii de ţară, neam şi de pământ”, ţăranii soldaţi, care constituiau masa oştirii eliberatoare, „mergeau… să-şi împlinească a doua menire a lor: după munca pământului sfânt, apărarea lui împotriva duşmanilor străini” (Eugen Lovinescu, „În marginea epopeii. Note de război”, Bucureşti, 1919, pag. 4). Până la sfârşitul lunii septembrie 1916, cele trei armate române (Armata de Nord, Armata a 2-a şi Armata 1-a) susţinute şi de populaţia civilă, au desfăşurat lupte grele în Transilvania, ajungând pe aliniamentul Orşova-Sighişoara, pe cursul superior al Mureşului.
De la 1 octombrie 1916, efectivele Armatei 1-a Austro-Ungare au început o puternică ofensivă spre Carpaţii Orientali, punând în pericol Moldova. Marele Cartier General al Armatei României a dirijat câteva mari unităţi spre aliniamentul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, pentru a împiedica pătrunderea inamicului în zona interioară. După lupte dârze, soldate cu mari pierderi umane şi materiale, ostaşii din Armata de Nord (nr. 4), comandată de generalul Constantin Prezan, au oprit la graniţa de nord trupele austro-ungare. Sosite în ajutorul trupelor din Moldova, efectivele Diviziei 15 Infanterie, din Dobrogea, comandate de generalul Eremia Grigorescu, au luptat la Oituz, alături de ostaşii moldoveni, cu un eroism legendar, sub deviza: „Pe aici nu se trece”.
Armata 1-a Română, avându-l la comandă, de la data de 11/24 octombrie, pe viteazul general Ion Dragalina, a luptat pe Valea Jiului şi Valea Oltului, opunându-se cu înverşunare ofensivei dezlănţuite de Armata a 9-a Germană, comandată de generalul Falkenhayn. Rănirea gravă în lupte, în apropiere de mănăstirea Lainici, şi apoi decesul generalului Dragalina şi a generalului David Praporgescu, pe Valea Oltului, precum şi suplimentarea forţelor germane şi austro-ungare în Transilvania au slăbit rezistenţa trupelor române, care s-au retras, prin lupte grele, spre Târgovişte şi, apoi, de la 27 noiembrie / 9 decembrie, spre Buzău şi Râmnicu Sărat.
Atacarea Dobrogei în noaptea de 18/31 august 1916, de către trupele bulgare, sprijinite de trupe turceşti şi germane, fără declaraţie de război, a determinat trupele româneşti, ruseşti şi sârbe, dislocate în Dobrogea, să desfăşoare crâncene lupte de apărare. Înfrângerile suferite de către români la Turtucaia şi Silistra au determinat Marele Cartier General din Armata României, la propunerea generalului Alexandru Averescu, să oprească ofensiva Armatei Române în Transilvania și să disloce Diviziile 2, 12 şi 20 Infanterie de la Armata 1-a şi Diviziile 5, şi 15 Infanterie de la Armata a 2-a, în sudul ţării, pentru a împiedica inamicul să pătrundă din Bulgaria. Desfăşurarea manevrei militare de la Flămânda, în perioada 18-22 septembrie, a fost întreruptă ca urmare a timpului nefavorabil, a unor greşeli comise în asigurarea unităţilor cu mijloace de luptă şi a începerii puternicei ofensive militare germane şi austro-ungare în Transilvania.
O parte a efectivelor Armatei 1-a, Armatei a 2-a şi Armatei a 3-a, care a acţionat în Dobrogea, a fost folosită în bătălia Bucureşti - Neajlov (16-20 noiembrie 1916), însă trupele au fost înfrânte. De cealaltă parte, trupele germane, bulgare şi turce, conduse de vestitul feldmareşal Mackensen, au ocupat Bucureştiul şi apoi Ploieştiul, în ziua de 23 noiembrie / 6 decembrie 1916.
Marele Cartier General al Armatei Române a ordonat marilor unităţi şi unităţilor din armata română să se retragă spre Moldova. La 29 decembrie 1916 / 10 ianuarie 1917, prin trecerea la apărare de ambele părţi, campania de pe frontul român s-a oprit, marile unităţi şi unităţile militare române retrăgându-se în apărare în poarta Focşanilor. Conform Ordinelor Marelui Cartier General, unităţile militare din Moldova au început reorganizarea, completându-şi efectivele şi mijloacele de luptă. La data de 3 noiembrie 1916, în baza Ordinului Marelui cartier General, nr. 294, s-a înfiinţat, la Târgu Neamţ, Batalionul de Vânători de Munte, folosindu-se efectivele Şcolii de Schiori, înfiinţată în octombrie 1916. Batalionul a participat cu eroism şi dârzenie la luptele de la Oituz în 1916 şi 1917 şi s-a transformat, la data de 2 noiembrie 1917, în Regimentul 8 Vânători de Munte, care a participat la campania militară din Ungaria, în vara şi toamna anului 1919.
Crâncenele bătălii pentru apărarea Dobrogei, Carpaţilor, Olteniei şi Munteniei, deşi au fost desfăşurate nefavorabil pentru România, au dovedit eroismul ostaşilor ţării, care au apărat pas cu pas pământul patriei, impresionând şi producând admiraţie, chiar şi în tabăra adversă. Armata Română a pierdut în câncenele lupte din toamna anului 1916 peste 250.000 luptători (morţi, răniţi şi dispăruţi).
În perioada ianuarie-iunie 1917, Marele Cartier General (şef, generalul Constantin Prezan) ajutat de Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Matias Henry Berthelot, a luat măsuri de reorganizare a Armatei Române în două armate: Armata 1-a şi Armata a 2-a. Au fost completate efectivele sale la 700.000 de oameni, din care 460.000 constituiau armata de operaţii. O atenţie deosebită s-a acordat dotării cu mijloace de luptă. Procesul de instruire s-a desfăşurat sub directa conducere a Marelui Cartier General, condus de generalul Constantin Prezan şi cu ajutorul substanţial al Misiunii Militare Franceze.
Pe frontul românesc s-au desfăşurat, în vara anului 1917, trei mari bătălii, înscrise în triunghiul morţii, cunoscute şi sub denumirea de bătăliile de la Porţile Moldovei.
Prima dintre ele, ofensiva de la Mărăşti, s-a desfăşurat în zona depresiunii Zăbrăuţului şi Vrancei (9/22 iulie - 19 iulie / 1 august 1917), de către ostaşii Armatei a 2-a Române (Diviziile 1 Infanterie Turnu Severin, 3 Infanterie Târgovişte, 6 Infanterie Focşani și 8 Infanterie Botoşani), comandate de generalul Alexandru Averescu. Pierderile românilor în bătălia Mărăştilor au fost de 110 ofiţeri şi 4.782 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi).
Marea bătălie de la Mărăşeşti, a doua dintre cele trei bătălii, s-a desfăşurat iniţial în perioada 10/23 - 12/25 iulie (lupte ofensive) şi apoi în perioada 25 iulie / 6 august - 22 august / 4 septembrie 1917 (în apărare), şi a fost purtată de Armata 1-a Română, sub comanda generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu (de la 30 iulie 1917). Pierderile în bătălia de la Mărăşeşti (morţi, răniţi şi dispăruţi), care a durat 29 de zile, au fost următoarele: 27.410 români (din Diviziile 13 Infanterie Ploieşti, 5 Infanterie Buzău, 9 Infanterie Constanţa, 10 Infanterie Tulcea, 14 Infanterie Iaşi şi 2 Cavalerie Iaşi), 25.650 ruşi din Armata a 4-a Rusă şi 60.000-65.000 de ostaşi germani din Armata a 9-a Germană, comandată de feldmareşalul Mackensen.
A treia bătălie, cea de la Oituz, s-a desfăşurat în perioada 26 iulie / 8 august - 29 august / 8 septembrie 1917, în lupte de apărare conduse de generalul Alexandru Averescu.
Pierderile suferite de armata germană la Mărăşeşti au determinat Comandamentul Militar German să renunţe definitiv la orice veleităţi ofensive şi să treacă la apărare.
Concomitent cu acţiunea de la sud de Carpaţi, inamicul a trecut la ofensivă şi pe Valea Oituzului, pentru a străpunge apărarea trupelor româno-ruse de aici şi a face joncţiunea cu trupele comandate de feldmareşalul Mackensen, ce avansau pe Valea Siretului. Această misiune a condus-o generalul Friedrich von Gerok, comandant al Armatei Austro-Ungare, dislocată în Carpaţii Orientali.
Manevra de învăluire imaginată de Comandamentul Puterilor Centrale, prin care se dorea prinderea într-un cleşte a forţelor principale române şi ruse din Carpaţii de Curbură şi din poarta Focşanilor, a eşuat. Pierderile Armatei a 2-a Române la Oituz (Diviziile 6 Infanterie din Focşani, 7 Infanterie din Roman, 12 Infanterie din Bucureşti, 15 Infanterie din Constanţa, 3 Infanterie din Târgovişte, 1 Cavalerie din Craiova și Brigada 1 Grăniceri) au fost însemnate, cifrându-se la 12.350 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi). Prin suita de victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română şi-a luat o binemeritată revanşă faţă de înfrângerile din toamna anului 1916.
Pe frontul din Moldova, tratativele de armistiţiu ale Comandamentului sovietic au început la data de 20 noiembrie / 3 decembrie 1917 şi s-au încheiat la 22 noiembrie / 5 decembrie 1917. La aceste tratative a fost nevoit să participe şi Guvernul României, care a încheiat armistiţiul la Focşani, la 26 noiembrie / 9 decembrie 1917. A urmat Tratatul de Pace încheiat de sovietici la Brest Litovsk, în 28 ianuarie / 10 februarie 1918 şi apoi cel de la Bucureşti, încheiat de guvernul României la 24 aprilie / 7 mai 1918, prin care i s-au impus României obligaţii economice, financiare şi militare deosebit de grele, precum şi pierderea temporară a unor importante teritorii (Dobrogea şi ajustări pe crestele Carpaţilor) şi reducerea efectivelor armatei. Efectivul total al armatei a fost stabilit la 20.000 de infanterişti, 3.200 cavalerişti şi 9.000 artilerişti. Armata a fost demobilizată până la data de 30 iunie 1918. Acest tratat nu a fost semnat de regele Ferdinand I.
Ca urmare a puternicei ofensive desfăşurate de armata franceză, de la Salonic spre Balcani, care a obligat Bulgaria să capituleze la data de 16/29 septembrie 1918, la data de 27 octombrie / 9 noiembrie 1918 România a intrat din nou în război. Guvernul condus de generalul Constantin Coandă a remis, în acea zi, feldmareşalului von Mackensen un ultimatum, prin care cerea trupelor de sub comanda sa să evacueze teritoriul ocupat, în 24 de ore. Tot în acea zi, regele Ferdinand I comunica preşedintelui Franţei că România reia lupta pentru triumful cauzei naţionale şi europene. Prin Înaltul Decret nr. 3.179, din 27 octombrie / 9 noiembrie 1918, Armata României a fost remobilizată, la data de 28 octombrie 1918.
În timp ce armata română se ridica din nou la luptă, pentru a realiza România Mare, Puterile Antantei (Anglia, Franţa şi SUA) au încheiat pacea cu Germania şi Austro-Ungaria, la data de 11 noiembrie 1918, ora 11:00.
Datorită terorii exercitate de gărzile maghiare în Transilvania, Consiliul Naţional Român de aici a cerut sprijin Guvernului Român de la Iaşi. În consecinţă, la 5/18 noiembrie Marele Cartier General a dispus ca trupele române să intre grabnic în Transilvania, pentru a asigura ordinea, liniştea, viaţa şi avutul locuitorilor. Astfel, Divizia 7 Infanterie Roman, comandată de generalul Traian Moşoiu, a fost concentrată în zona Topliţa - Ditrău - Gheorghieni, iar Divizia 1 Vânători (Infanterie - Vânători de Câmp) în zona Miercurea Ciuc - Sân Dămăcuş. Pe Valea Oltului şi Valea Jiului au fost concentrate Divizia 6 Infanterie Focşani şi Divizia 2 Vânători (Infanterie - Vânători de Câmp).
Unităţile militare româneşti au apărat Marea Unire înfăptuită la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Întrucât membrii delegaţiilor din judeţele aflate în vestul ţării, care au participat la adunarea de la Alba Iulia, au fost arestaţi şi persecutaţi de către administraţia maghiară, Armata Română a început acţiuni de luptă spre vest, în luna decembrie 1918, ajungând pe aliniamentul: Satu Mare - Sălaj - Bihor - Arad. Cu aprobarea Consiliului Militar Suprem Interaliat, Armata Română a alungat administraţia maghiară şi trupele maghiare, în luna aprilie 1919, până la Tisa. Între localităţile eliberate în vestul ţării s-a înscris şi oraşul Oradea, la data de 20 aprilie 1919.
Bela Kun (conducătorul sovietelor instituite la Budapesta în martie 1919) prin înţelegere cu Lenin, conducătorul Uniunii Sovietice, a atacat cu armata maghiară, în iunie 1919, şi numai intervenţia hotărâtă a armatei române i-a potolit pe maghiari. Totuşi, trupele maghiare au început, prin surprindere, o nouă ofensivă împotriva armatei române, la data de 20 iulie 1919. Această situaţie a obligat armata română să treacă Tisa, la 27 iulie 1919.
Înaintând cu hotărâre în pusta maghiară, armata română a intrat în Budapesta, în ziua de 3 august 1919, primii pătrunzând în oraş ostaşii din cele 4 escadroane de roşiori, din Brigada 5 Roşiori Tecuci. În ziua de 4 august a intrat în oraş şi grosul armatei, printre ei remarcându-se şi ostaşii Diviziei 1 Vânători de Câmp. Ca urmare a cererilor adresate de noua administraţie maghiară la Consiliul Militar Suprem Interaliat de la Paris, România a început retragerea armatei sale din Ungaria, la data de 3 septembrie 1919.
Armata Română a intervenit, la cererea Sfatului Ţării din Republica Moldovenească, adresată Guvernului României, în ianuarie 1918, apărând Basarabia împotriva trupelor ruse şi ucrainiene, care refuzau să se retragă dincolo de Nistru. De asemenea, armata română a răspuns cererilor bucovinenilor, alungând peste graniţă ocupanţii ucrainieni.
Având o populaţie de 7.771.341 locuitori, statul român a chemat sub arme, încă de la intrarea sa în război, 833.600 combatanţi. Pe parcursul celor aproape 1.200 de zile de acţiuni militare, cei peste 1.000.000 luptători rulaţi pe front s-au acoperit de glorie pe Carpaţi şi Dunăre, în trecători şi în Câmpia Română, la porţile Moldovei şi în vestul Apusenilor. Peste 600.000 luptători au căzut în lupte (2.331 ofiţeri şi 216.966 soldaţi). 310.703 militari au fost răniţi sau au fost daţi dispăruţi. Acestora li se adaugă cei peste 250.000 de civili morţi, ca urmare a bătăliilor desfăşurate pe teritoriul ţării, rănilor produse de război şi tifosului exantematic. De asemenea, cercetările estimative prezintă circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni, în anii 1914-1918, care au luptat în armata austro-ungară.
Din iniţiativa Ministerului de Război din România, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română, la data de 12 septembrie 1919 s-a înfiinţat Societatea Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război, transformată în 1927 în Societatea Mormintelor Eroilor şi în 1940 în Aşezământul „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor, care au adunat osemintele bunicilor noştri căzuţi în luptele de pe Valea Jiului, Valea Oltului, Valea Prahovei, Dobrogea, Bucureşti-Neajlov, Transilvania, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Basarabia, Bucovina şi Ungaria şi le-au depus în cele 14 mausolee şi 106 cimitire militare de onoare.
Au fost construite monumente ale eroilor şi aceştia au fost omagiaţi în fiecare an de Ziua Eroilor, sărbătoare aprobată de guvernul României începând din 1920, în ziua când se sărbătorea înălţarea Domnului Iisus Hristos la Ceruri.
Bibliografie:
1. Istoria Militară a Poporului Român, volumul V, Editura Militară, 1988
2. Reforma Militară şi Societatea în România (1878-2008), Editura Militară, 2009
3. Mihai (Michael) Babele, Mareşal Alexandru Averescu, Cartea a II-a, Editura Sofart Studio, 2012
4. col. (r.) dr. Petre Otu, Revista România Eroică, nr. 1-2/2011, pag. 61
5. col. (rtr.) Constantin Chiper, Cronica militară a judeţului Prahova, Editura Scrisul Prahovean, Ceraşu, 2012
col. (Rtr.) Constantin Chiper
>>>>>>>>>> / <<<<<<<<<<
Ştiri
CONFERINTA JUDETEANA - 20 APRILIE 2018
2018-04-09 18:07:50
ÎN ZIUA DE 20 APRILIE 2018
ARE LOC LA
CERCUL MILITAR
PLOIESTI
CONFERINȚA JUDEȚEANĂ
A CADRELOR MILITARE
ÎN REZERVĂ ȘI ÎN
RETRAGERE
,,AUREL VLAICU"
PRAHOVA
ADUNARE INFORMALĂ
2017-07-03 20:08:19
ÎN ZIUA DE 07 IUNIE 2017
ORA 10.00 LA
CERCUL MILITAR
PLOIEȘTI
ARE LOC
< ADUNAREA INFORMALĂ >
A ORG. JUD.C.M.R.R.
,,Aurel Vlaicu"
PRAHOVA
CONFERINTA JUDETEANA ANUALĂ
2017-03-12 16:40:34
ÎN ZIUA DE 21 APRILIE 2017 ORA 12.00 A AVUT LOC LA -CERCUL MILITAR PLOIESTI- CONFERINȚA JUDEȚEANĂ ANUALĂ A = ORGANIZAȚIEI JUDEȚENE A CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE ,,Aurel Vlaicu" PRAHOVA =
PRO PATRIA
2011-04-02 18:48:22